Existența marxismului cultural este contestată ca simplu contrasens la economismul marxismului ortodox. Pare o contradicție, dacă rigidizăm economismul marxist, ignorând faptul că marxismul clasic propunea deja revoluția culturală, precum și recuperarea ulterioară a Manuscriselor din 1844.
Timpurile de criză sunt timpuri ale filosofiei. În epoci revoluţionare se aude câteodată vocea ei în avangarde; şi o mai auzim (câteodată) şi o a doua oară, când există răni de vindecat, provocate de disperarea față de absenţa unei stări ideale a lumii.
Teza pe care o susțin, așa cum va reieși și din paragrafele următoare, este aceea că Europa politică – politicile adoptate de Uniunea Europeană și de multe dintre statele naționale europene – a trădat Europa culturală – acea idee normativă potrivit căreia individul sau persoana umană este intrinsec valoroasă și ireductibilă la vreun scop politic, social sau economic și, prin urmare, individul sau persoana umană este decidentul politic ultim.
Națiunea este o realitate istorică, este ceea ce statul modern inventează ca liant al comunității în momentul în care se naște statul națiune ca răspuns la războaiele religioase. Națiunea este un produs al politicilor publice ale unui stat combinate cu discursul identitar pe care acel stat îl promovează, menit să legitimeze puterea suverană pe un teritoriu dat.
Poziția formală a lui Strauss este lipsită de ambiguitate; stând în compania vechilor săi precursori platoniceni, el mizează pe prima alternativă: a citi omul în termenii subumanului nu este doar absurd, ci înseamnă a invita la apariția unui regim politic care să reflecte presupusele mecanisme care ar sta la baza constituției vieții. Dacă natura este o mașinărie, atunci arta politică care imită natura va funcționa și ea ca o mașinărie.