Predarea unui curs de filozofie presupus neutru și impersonal pare în mod inerent plictisitor pentru toți cei implicați și, de asemenea, implică rea-credință. Alegerea lecturilor determină deja o mare parte din ceea ce se va întâmpla, iar a lăsa un autor de manuale să facă asta pentru tine face ca propriile încercări de autoeducare filozofică să pară inutile.
Pentru a extinde dialogul filosofic în școli și în spațiile publice este necesar să se angajeze și să se încurajeze o analiză atentă a întrebărilor „mari”, de importanță fundamentală, care întotdeauna au preocupat gândirea umană. Și, în mod special în ziua de astăzi, aceste întrebări sunt de natură morală și politică, deoarece acestea afectează autonomia noastră individuală și umanitatea noastră la nivel colectiv.
Un articol scris de Corneliu Trofim, student la Facultatea de Filozofie, Universitatea din București, pentru stagiul de practică organizat în parteneriat cu redacția Syntopic. Perioada relativ lungă de pace care a cuprins lumea occidentală, până la acest tragic război, atât de aproape de noi, a creat impresia, poate naivă, că […]
Timpurile de criză sunt timpuri ale filosofiei. În epoci revoluţionare se aude câteodată vocea ei în avangarde; şi o mai auzim (câteodată) şi o a doua oară, când există răni de vindecat, provocate de disperarea față de absenţa unei stări ideale a lumii.
La fel ca arta, muzica sau poezia, filosofia izvorăște dintr-o nevoie personală puternică și autentică. Sunt lucruri pe care le vezi ca fiind fundamentale pentru tine în primul rând, dar și pentru cei din jurul tău. Curiozitatea pe care o ai, observațiile pe care ajungi să le faci și întrebările pe care ajungi să ți le pui nasc o dorință de înțelegere, care răstoarnă piramida nevoilor lui Maslow: după satisfacerea nevoilor de bază, urmează direct nevoia de a-ți răspunde la acele întrebări.
După majoritatea exegeților săi, apologia pariului era adresată unui public anume: gentlemenilor libertini, pasionați de jocuri de noroc, pe care autorul panseurilor îi întâlnea frecvent la reședința prietenului său, ducele de Roannez. Așadar, făcând acest fel de concesie, Pascal nu își imagina că se adresează publicului uzual al epocii sale, în general alcătuit din credincioși, ci unei categorii aparte compusă mai ales din sceptici și atei.
Conștiința consumatorului urmează, deci, transferată în „meta”, o lume artificială, în care individul e singur, atomizat, consumator pasiv, dar avid, al unui multiplu bine delimitat, dar necategorizabil. Diversitatea în continuă mișcare aruncă Dasein-ul într-un regim lipsit de facticitate și, în cele din urmă, perfect incompatibil cu intelectualizarea.
În filosofia lui Aristotel, violența este forța exercitată împotriva naturii esențiale a lucurilor, împotriva substanței lor. Noi știm că Aristotel a fost promotorul unui sistem filosofic numit esențialism, care implică existența a priori a unei esențe, a unei substanțe (în limbajul modern, i s-ar spune natură, deși noi nu suntem […]
Discursul despre liniște face un deserviciu conceptului, fiindcă orice discurs e ne-liniște. Gândirea liniștii e, de fapt, opțiunea pentru evitarea ei. Pentru a fi în liniște, trebuie să nu te gândești la nimic. Liniștea e o matrice particulară în care privitorul poate să estimeze paradoxurile infinitului. În starea de liniște rezidă depărtarea care apropie, anihilarea care generează și imposibilul necesar.
Eseul de față tratează natura metafizică a ternarului, înțeles, pe de-o parte, ca ternar „profan”, în despărțirea tripartită specifică Estului, și ca ternar „sacru”, înțeles în sens creștin, pe linia de interpretare a lui René Guenon. Deși intuiția acestuia asupra naturii sacralității Treimii creștine este valoroasă, luminând mai ales asupra diferenței de natură dintre aceasta și cea estică, cât și asupra relației dintre ele, restul cărții sale pare să se lovească de o piedică, iar această piedică îl obligă să vorbească despre Treime într-o stranie interpretare profană.