Jocul ca joacă instituită
O narațiune repetată în joacă, ce satisface nevoile de competiție, imaginație, adrenalină etc. ale copiilor devine imediat un joc. Ce face ca o joacă să devină joc? Probabil este vorba despre instituire.
În această lună, redacția noastră își propune să exploreze tema Homo ludens. De la formele primitive de cultură până în lumea modernă, de la actele cultice până la cele războinice, jocul a rămas o constantă în istoria omului. Cu toate acestea, despre joc (și joacă) nu auzim mare lucru. Astăzi cel mai mult contează libertatea, deși lumea jocului este o lume în care granițele libertăților sunt dizolvate. Totuși, rareori asociem libertatea cu jocul, chiar dimpotrivă. Cel din urmă tinde să-l umbrească adeseori pe primul. Atunci când se opune libertății, în loc să fie asociat cu ea, jocul ne apare ca fiind lipsit de importanță, sub demnitatea adultului, ceva la care se coboară sau în care se „complace”, o marcă a infantilului.
O narațiune repetată în joacă, ce satisface nevoile de competiție, imaginație, adrenalină etc. ale copiilor devine imediat un joc. Ce face ca o joacă să devină joc? Probabil este vorba despre instituire.
Joaca este ordinea juridică a statului înaintea transplantului juridic. Jocul este ce s-a format în urma acestuia. Regulile acceptate sunt ceea ce se întâmplă în momentul în care operează aculturația juridică, iar cele neacceptate, care duc la confuzie, sunt rezultate ale transplantului juridic.
Cunoscut pentru îmbinarea diferitelor medii artistice, de la pictură, la colaje, instalații media sau desen, Rubert se distinge pe scena contemporană printr-un stil care nu poate fi trecut prea ușor cu vederea, marcat fiind de personaje cadaverice și reprezentarea spațiilor cotidiene. În lucrările sale, artistul chestionează percepția comună asupra relațiilor ca obiect al unui sentiment ideal și aduce în fața spectatorului o realitate, brută, necizelată așa cum (poate) nu vrem să o vedem.