Când „realitatea comună” a devenit exclusiv o artă a spectacolului și disimulării sau insinuării, nu mai putem vorbi de un adevăr intrinsec al acesteia, nu mai există niciun punct de contagiune a realului cu vreun adevăr primordial.
Nu poți propriu-zis obiectualiza nimic, decât în plan ideal, în minte, în idei, în constructe lingvistice. Totul e subiectiv pentru că orice obiect real e în continuă transformare, erodare, mișcare.
Identificarea fictivă cu o poziție anume, cu o instanță anume sau cu un profil generic exprimă disocierea de planul experienței sensibile propriu-zise.
Faptul că politologii sau istoricii îmbrățișează, de multe ori fără să știe, o perspectivă anti-fundaționalistă nu înseamnă, firește, că problemele ontologice dispar sau, cel puțin, că sunt mai puțin constrângătoare. Drumul ar trebui să fie următorul: dinspre ontologie spre politică, trecând prin epistemologie și filozofia limbajului.
Fără să-și propună acest lucru, cartea lui Marius Lazurca contribuie la explicitarea poziției creștine cu privire la trup și a rolului acestuia în definirea identității personale. Contribuția nu este nemijlocită, ci indirectă – prin contrastul care reiese din tratarea comparativă a sensurilor corporalității în creștinism și în celelalte doctrine filozofice și religioase ale vremii. Formularea poziției creștine față de trup, așa cum este articulată în special în teologia Apostolului Pavel, scoate în relief unicitatea mesajului creștin; unicitiate care, consideră autorul, poate da seamă de victoria istorică a creștinismului.