Începând de astăzi, până pe data de 30 ianuarie, platforma noastră va găzdui texte ce încearcă să surprindă esența unuia dintre cele mai discutate subiecte ale momentului: inteligența artificială. Deși fondată ca domeniu abia în jurul anilor ’40, știința sistemelor inteligente își face deja puternic simțită prezența în viețile noastre. Optimiștii, dintre care poate cel mai cunoscut este Marvin Minsky – care susținea că mintea umană nu este cu nimic diferită de un computer –, afirmă că inteligența artificială va îmbunătăți semnificativ calitatea vieții umane; pesimiștii însă avertizează că este posibil să avea de-a face cu o forță distructivă, pe care nu o înțelegem pe deplin. Dincolo de îngrijorările mai concrete pe care dezvoltarea inteligenței artificiale le pune, spre exemplu, pentru piața locurilor de muncă, aceasta ridică și întrebări filozofice cu privire la trans- și postumanism, unicitatea emoțiilor umane sau ce înseamnă cu adevărat inteligența. Acestea sunt doar câteva dintre aspectele pe care dorim să le explorăm de-a lungul următoarelor două săptămâni.
Aș vedea mai degrabă o lume în care mecanismul umblă de mână cu omul: îmi vin în minte așa-zisele „macaragiste”, strașnice sovietice care lucrau cot la cot cu monstrul de fier. Bănuiesc că așa va fi și cu traducerile „automate”.
Multor cititori li se pare că Hamlet este remarcabil de „real”, părând să sară de pe pagină (sau scenă), conștient că este prins atât acolo, precum și în curtea daneză. Poate că această luptă pentru eliberare este cea care explică cel mai bine ciudata lui afinitate cu roboții. Iluzia conștiinței de sine pe care o creează Shakespeare servește la alinierea prințului cu mulți androizi științifico-fantastici care caută să scape de limitele lor și să dobândească simțire.
Extinderea inteligenței artificiale nu poate și nu trebuie să fie oprită, dar trebuie întru câtva controlată, altminteri, în accepția actuală, umanitatea va pieri. Fără să pontific, să am pretenția a face judecăți de valoare cu statut de casație, cred că inteligența artificială îmbunătățește calitatea vieții și, bine strunită, nu poate fi distructivă. Inteligența artificială trebuie să rămână un auxiliar al omului și această manevră se poate realiza recitind povestea ucenicului vrăjitor.
Nu sunt determinist tehnologic, dar nu am cum să nu remarc, pe urmele paleoantropologilor, că trecerea „de la mână la creier” s-a făcut în concordanță cu noile tehnologii ale acelor vremuri. Cu cât am descoperit sau inventat tehnologii mai bune și am dobândit tehnici noi, cu atât specia a evoluat spre ființele cerebrale de azi, totul culminând cu limbajul însuși, apoi scrierea sa.
Ochiul artificial pe care tehnologia care se naşte acum îl construieşte nu este un ochi inocent. Dimpotrivă, el este ochiul ubicuu al unui complex ce uneşte, simbolic, corporaţii şi state. Acest ochi artificial pe care îl simţim deja în acţiunea sa zilnică este în măsură să ofere actorilor statali şi non-statali datele necesare spre a contura profilul cetăţenilor-utilizatori. Intimitatea dispare în acest spaţiu reglementat de curiozitatea artificială.
Avansul inteligenței artificiale pe parcursul ultimilor ani ne pune în fața unor întrebări semnificative despre capacitatea omenirii de a controla, pe termen lung, dezvoltarea acestui domeniu, precum și despre conservarea autonomiei umanului în fața progresului tehnologic. Făcând abstracție de scenariul în care se renunță în totalitate la dezvoltarea inteligenței artificiale, progresul natural – mai lent sau mai rapid – va afirma superioritatea computerelor asupra oamenilor în diferite domenii.
Inteligența artificială ne schimbă și ne va schimba viețile. Din punct de vedere social, putem observa dependența noastră crescândă față de aceste sisteme inteligente. Unele cercetări vorbesc despre modul în care simpla căutare pe Google ne modifică structura neuronala a creierului, acum nemaitrebuind să reținem informațiile ca atare, ci doar să știm unde și cum să le căutăm.
Despre inteligența artificială circulă diverse opinii din ce în ce mai „inovatoare” în materie de teoria conspirației, prevăzând scenarii apocaliptice bazate pe anumite mașinării care, beneficiind de o inteligență proprie, scapă de sub controlul uman și instaurează o nouă ierarhie la nivel mondial. Scopul acestui articol este de a prezenta, într-o manieră pe alocuri simplificată de dragul cursivității, câteva noțiuni de bază despre rețele neurale, despre cum pot acestea „învăța” și care este natura acestei învățări.
Cu ocazia celor două săptămâni dedicate temei inteligenței artificiale, redacția noastră a încercat să afle opinia unor personalități legate de modul în care apariția noilor tehnologii va modifica raportarea noastră la lume și chiar la însăși conceptul de „umanitate”. Domnii Paul Dragoș Aligică și Teodor Baconschi au acceptat provocarea de a răspunde întrebărilor noastre, lucru pentru care le mulțumim foarte mult!
Adesea ni se pare că, pe măsură ce ne adaptăm la noile tehnologii, ne este din ce în ce mai greu să memorăm informații. Însă adevărul este și mai înspăimântător.