Despre universala degenerare a așa-zisului învățământ superior în Statele Unite ale Americii contemporane m-am pronunțat în n articole și eseuri de la mijlocul anilor 1990 încoace. Recent, la Ortosfera, am descris ultimii ani ai carierei mele de profesor universitar la ceea ce numeam „Universitatea de Nord a Consolării”, oferind anecdote despre studenți și colegi care reflectă în mod egal analfabetismul funcțional care a afectat cultura americană din ultimii 40 de ani, cel puțin. Pot fi doctorii analfabeți? Da. În timp ce posedă știința specializată a unui academician-birocrat antrenat, totuși ei nu prezintă nimic ce ar semăna cu erudiția vastă a minților cu adevărat eminente a decadelor și secolelor acum îndepărtate și totalmente uitate de actuala generație. Membrii tineri ai facultății nu au adâncime filosofică – și aceasta se traduce într-o inabilitate de-a întrebuința intuiția sau imaginația pentru a transcende limitele educației școlare înguste. Sunt studenții analfabeți? Da. Dar ei sunt mai mult decât (sau poate mai puțin) analfabeți. Aș spune că se mândresc cu faptul că nu știu nimic, atât că mândria pretinde cunoaștere a ceva, în timp ce studenții nu iau cunoștință de faptul că nu știu nimic. Cu toate acestea, atitudinea lor este una mândră, fără vreun temei sesizabil. Cohoartele de absolvenți ai facultății n-or să ducă mai departe civilizația ce-o moștenesc. Nici măcar nu sunt conștienți că o moștenesc; atenția lor este fixată în întregime pe device-uri.