Ce e banal și supranatural deopotrivă, lucru subliminal exprimat în carte, e că dragostea – de altul, de tine, de viață, libertate și creație – se joacă între două planuri la fel de intangibile, și se pierde când uităm că fiecăreia trebuie să i se ploconească, pe rând, partea leului.
Witold Gombrowicz, deși este, în toate intențiile și scopurile sale, necredincios, disecă acest om modern pe care-l găsește confuz, deformat și carnavalesc în societatea din această biserică. Îi recunoaște tulburarea și îl întreabă: „unde este pramuma principală și ce să iau drept bază, chinul metafizic sau pe cel fizic, pe cel sociologic sau pe cel psihologic?”.
În crezul său intelectual, nihilismul a afirmat două lucruri: lipsa de sens intrinsec a vieții, dar și faptul că toate valorile sunt create de om, create social, fără referire la transcendență sau divinitate. Cel de-al doilea punct a fost cel care a preocupat mințile intelectualilor și scriitorilor nihiliști – credința că o lume nouă ar putea fi făcută din mormanul de cenușă al celei vechi de către cei suficient de curajoși pentru a construi din nimic.
În distopia lui Bradbury, guvernul vrea să producă cetățeni care să „demonteze un televizor de pe perete și să-l monteze apoi la loc.” Munca practică este singura utilă și acceptabilă în această societate. Dar chiar și-așa, cei ce dețin puterea știu că sistemul lor educațional nu va reuși să stârpească întreaga rasă a filosofilor.
Luna octombrie în România pare să devină, gradual, luna expectativei anunțării Nobelului pentru literatură și, implicit, momentul în care se poate auzi (din nou!) suspinul colectiv al nației cititoare și scriitoare: iar nu a luat Cărtărescu Nobelul!
Parcursul lui Torkel este unul dialectic și îl forțează să-și ajusteze propria viziune despre lume. Oamenii nu sunt nici buni, nici răi. Această idee este reluată subtil de-a lungul intrigii, înainte de a fi afirmată fără subtilități în discursul final al mentorului lui Torkel. În realitate, locuitorii insulei Fagervik nu sunt mai buni decât cei ai insulei Skarsmund. Și aici, și acolo, oamenii suferă din cauza nedreptății, o perpetuează, iar lumea este imposibil de reparat.
Trauma generațională nu este soporică, ea se zămislește într-un moment fixat în timp, ca un delir oniric țesut pe urzeala unei realități fantasmatice, și se împrăștie precum un cancer din inima lui în sufletul lor.
Ne gândim la artă ca la un bun original nealterabil, ca la un spațiu al deplinei libertăți de manifestare și, de ce nu, ca la un organism imaterial cu o viață a sa care pulsează în beneficiu propriu. Arta nu este animalul de companie al nimănui, nu poate fi stăpânită sau apropriată maniac. Toate aceste idei derivă dintr-un adevăr incontestabil: arta este un produs al sufletului. Însă sufletul poate fi corupt atunci când fatalitățile istoriei pervertesc realitatea și, ficționalizând-o, regândesc arta pentru a oglindi utopia pseudorațiunii pusă în practică – totalitarismul.
Dacă avem impresia că societatea contemporană este răspunzătoare pentru apariția a ceea ce numim astăzi corectitudine politică, poate ar trebui să reconsiderăm adevărul acestei judecăți. Conceptul, a cărui nominalizare se conturează abia spre finalul secolului al XX-lea, are ca fenomen concret manifestări mult mai timpurii, iar literatura română nu duce lipsă de critici care să-l promoveze cu mult înainte ca acesta să fie în vogă
