Până pe data de 3 iulie, vom încerca să răspundem întrebării Mai are rost să ne descoperim astăzi vocația?. Vocația este ceva asociat îndeobște cu datoria unei persoane de a-și cultiva darul natural cu care a fost înzestrată, cu alte cuvinte, cu răspunsul pe care persoana respectivă trebuie să îl dea chemării sale spirituale, intelectuale, artistice, etc. În orice caz, astăzi, în contextul în care educația modernă – care vizează mai degrabă dezvoltarea unor aptitudini (tehnice) și acumularea unor cunoștințe decât formarea caracterului și cultivarea virtuților – domină în defavoarea educației clasice, se discută cel mai adesea despre construirea unei cariere de succes, și nu despre descoperirea vocației.
Vom încerca să aflăm, alături de dumneavoastră, dacă și de ce mai este relevant ca un tânăr să își găsească vocația astăzi și, mai ales, ce provocări întâmpină acesta, într-o lume caracterizată de pluralism, avansul tehnologic fără precedent și o tot mai precară înțelegere a realității.
[…] pentru mine, cel puțin, vocația este munca mea (plătită sau nu, uneori), dar nu se limitează la asta, ci include cum aleg să trăiesc, cum relaționez cu ceilalți, cum și cât iubesc și dăruiesc în aceste relații și prin muncă, cum îmi folosesc talanții, toate dublate de rugăciune și de o viață creștină/spirituală. Până la urmă poate că însăși viața mea este vocația mea, este modul concret în care răspund la chemarea lui Dumnezeu.
Viața intelectualului este singuratică, anevoioasă și de obicei precară din punct de vedere material; nu te aventura într-o astfel de viață dacă speri la mai mult de atât. Nu te aventura într-o astfel de viață dacă crezi că vocația intelectuală este cel mai important lucru din câte există: nu este. Nu te aventura într-o astfel de viață dacă ai în tine chiar și cea mai mică urmă de dispreț sau compasiune pentru cei lipsiți de capacități intelectuale: nu ar trebui să ai. Nu te aventura într-o astfel de viață dacă crezi că te va face un om mai bun: nu o va face. Aventurează-te în această viață dacă, și numai dacă, nimic altceva nu-ți pare cu putință.
Concluzia nu e deloc comodă: contrar a ce tot ni se spune în (post)modernitate, talantul/talentul nu e opțional, nu e ceva căruia să i te dedici doar în timpul liber, sub forma diluat-dulceagă a hobby-ului sau în cea sclipicioasă a talent-show-urilor TV. Cel mai rău lucru posibil e să îl îngropi. Dacă îl ai, înseamnă că ți s-a dat, iar dacă ți s-a dat, ești deja obligat să-l pui în mișcare, și nu oricum, ci în ritmul potrivit.
Avînd toate aceste lucruri în vedere, mă aplec asupra unui articol intitulat duios „The Mundanity of Excellence” („Banalitatea excelenței”). Conceptul său fundamental este coșmarul oricărui ratat: excelența nu se bazează pe talent, ci pe o sumă de mici alegeri banale practicate cu sfințenie.
Există o ierarhie a vocațiilor, iar în cadrul acesteia, vocația profesională, adică sensul obișnuit al termenului în zilele noastre, este pe ultimul loc. Ierarhia are ca criteriu necesitatea ontologică și morală, înțeleasă nu ca o normă exterioară, ci ca orientare intrinsecă, supranaturală, a ființei umane.
Cred că este o graniță foarte fină între căutarea sinceră a propriei forme de împlinire care este vocația și consumarea tuturor dorințelor. De ce prima s-ar putea transforma într-un pretext pentru cea din urmă? Simplu: fiindcă cea din urmă e mult mai facilă, nu implică costurile pe care le aduce cu sine încercarea onestă de a-ți descoperi chemarea sau costurile pe care le aduce efortul de a-ți păstra angajamentul față de ceea ce bănuiești – împreună cu alții – că ar putea fi vocația ta.
Cred că termenul „vocație” nu are sens într-o lume secularizată; nu are sens în absența unui Dumnezeu care să cheme și în absența unui plan escatologic. Așadar, pare că nici faptul de a ne descoperi vocația nu are rost în afara unei realități creștine. Ceea ce nu înseamnă nicidecum că nu are sens să ne dăm seama care este cea mai bună profesie sau care sunt pasiunile noastre în materie de hobby-uri, ori că acestea nu ar fi în strânsă legătură cu sensul nostru existențial. Numai că le vom da o altă explicație, ancorată într-un alt sistem de referință, chiar dacă este sau nu de natură metafizică.
Vocația se leagă organic de fibra noastră lăuntrică, de ceea ce suntem – nu e o alegere, precum o profesie. Mi se pare oricum destul de facilă ideea că oamenii sunt liberi să își urmeze chemarea sau își dezvolte înzestrările după bunul plac. Cei mai mulți nu au nici carieră, nici o profesie care să îi reprezinte, ci pur și simplu locuri de muncă. Vocația, aș zice, e mai degrabă o înclinație spre a întruchipa un anume arhetip.
În foarte multe domenii de activitate, unele persoane, despre care putem afirma cu siguranță că și-au găsit deja vocația, au ocazia să devină mentori, transmițând mai departe chemarea pe care ei înșiși au avut-o în anii de formare. Este greu de spus care sunt acele calități indispensabile pentru a fi mentor, așa că ne rezumăm adesea la a evalua succesul sau insuccesul cuiva în acest demers.
Trăim într-un context în care ideea conform căreia sensul lumii imanente decurge din existența unei dimensiuni transcendente nu mai are aceeași forță normativă. Dar cred că asta nu împiedică posibilitatea de a găsi un sens în existența imanentă, un sens despre care se poate spune, totuși, că este obiectiv. Această cale cred că permite o revalorizare a lumii, care este fundamentală.