Deși Foucault a început să se afirme încă din anii ‘40 și ‘50, apariția sa publică era în mod fundamental cea a unui tânăr din anii ‘60: precoce, răsfățată, egocentrică, plină de manifestări politice puerile, stăpânită de fanteziile neîmplinite ale unui extaz absolut.
De ce, dacă adevărul trebuie să conțină acest element al experienței individuale pentru a fi simțit ca adevăr, pare că Partidul poate reuși atât de ușor să-și impună „Adevărul” său în fața oamenilor, în locul propriilor lor adevăruri? Răspunsul, sper eu să demonstrez, stă în efectul pe care controlul limbii de către Partid îl are asupra capacității pe care populația Oceaniei o are (sau nu) să acceseze propriile experiențe atât la nivel individual, cât și la nivel colectiv.