Poziția formală a lui Strauss este lipsită de ambiguitate; stând în compania vechilor săi precursori platoniceni, el mizează pe prima alternativă: a citi omul în termenii subumanului nu este doar absurd, ci înseamnă a invita la apariția unui regim politic care să reflecte presupusele mecanisme care ar sta la baza constituției vieții. Dacă natura este o mașinărie, atunci arta politică care imită natura va funcționa și ea ca o mașinărie.
Aș dori pe această cale să semnalez apariția a unei cărți, semnată de profesorul și teologul Adrian Lemeni, intitulată „Tehnicizarea inumană a vieții”, a cărei prezentare a avut loc săptămâna trecută la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Timișoara. Analiza profesorului Lemeni poate părea radicală pentru unii și, în orice caz, descurajantă pentru cei mai mulți dintre noi, căci, sugerează profesorul Lemeni, în loc să ne ajute, tehnologia pare mai degrabă să devină un inamic de temut și chiar un pericol pentru ceea ce presupune umanitatea, așa cum o cunoașteam până acum.
În lucrarea de față argumentez pentru o reîncadrare centrală a mitului în cadrul mai larg al unei perspective integrate și totale asupra lumii, alături de formele raționale de cultură precum filosofia, religia, arta.
Așa după cum auzim deseori, rugăciunea se definește ca fiind „respirația bisericii”, modul de expresie a conștiinței teologice a acesteia, cât și modalitatea de a aduce ofranda de admirație și laudă datorate lui Dumnezeu.
În mod ideal, nu există o tensiune între filosofie și teologie, ci doar o complementaritate. Ce cred că este necesar în filosofie este o acceptare a faptului că orice cunoaștere este posibilă datorită unei revelații a misterului infinit al ființei în câmpul cunoașterii și experienței umane obișnuite; doar datorită acestei revelații a Ființei, care este, în mod necesar, Simplitate, Inteligibilitate, Manifestare, este posibil demersul cognitiv.
Necredința este opiul real al maselor. Dedicându-ne plăcerilor care ne distrag, ne rupem de fapt de lume; cu toții suntem dependenți de fugitiva eliberare de dopamină pe care diverse distracții, de la alergat la consumul de droguri, ni-o oferă.
Discuția aceasta se adresează celor care nu pot fi liniștiți cu ideea că „doar credem”; că preluăm orbește o idee despre o ființă absolut perfectă și ne trăim viețiele în acord cu ceea ce acea ființă dictează. Dacă vrem ca ceea ce facem să aibă sens, trebuie să înțelegem ceva din acea credință. Cu alte cuvinte, trebuie să știm de ce atunci când spunem, „cred în Dumnezeu”, spunem ceva cu sens. Trebuie să știm că această propoziție este mai mult decât un act de încredere orbească, un salt în necunoscut sau o plasă de siguranță psihologică. Cu alte cuvinte, că este un răspuns la o problemă reală.
Teologii au rămas, poate, cu sensul antic al termenului filosofie și dezvoltă un sistem de gândire a cărui miză este un mod de viață, plecând de la niște asumpții date, în timp ce filosofii s-au emancipatat și s-au specializat, devenind investigatori ai modului de a vorbi și gândi. Totuși, atunci când omul care nu e nici teolog și nici filosof citește teologie sau filosofie o face dintr-un dor de sens, din dorința de a deveni autentic și de a întrupa în propria viață o formă de adevăr.
Atât filosofia, cât și teologia, presupun teoretizări ale experiențelor lor fondatoare, pentru a ajunge la perspective cât mai cuprinzătoare. Iar aici relația dintre cele două este nu numai de dorit, ci îmi apare ca inevitabilă. Întrebarea privește raportul dintre credință și rațiune și poate fi adresată atât filosofului cât și teologului. Forma cea mai adecvată a punerii problemei nu este excluziunea, ci dialogul.
Diletantismul filozofilor și teologilor în ce privește economia reprezintă o problemă morală. Dacă perspectivele lor asupra economiei sunt luate în serios – așa cum se întâmplă adesea în biserică sau în crearea politicilor publice – atunci acestea amenință efectele pozitive pe care piața liberă le exercită asupra vieții săracilor și defavorizaților din întreaga lume.