Gândim, dar mai și gândim?
A gândi – un tabu în lumea de azi. A repeta, a împrumuta, a te ascunde în spatele autorilor la modă sau validați de tradiție – o practică la ordinea zilei.
vocație
Specializarea relațională sau cum să interacționezi profund cu toți oamenii printr-un singur om
Una dintre tentațiile omului modern, care provine inclusiv din omniprezența tehnologiei, este cea a unei socializări extinse cu un număr impresionant de oameni foarte diverși […] așa cum prin abordarea unui singur domeniu al cunoașterii, ne formăm deschiderea spre o multitudine de alte domenii, în același mod, prin formarea unei legături temeinice cu o singură persoană, vom fi capabili să creăm multe relații calitative cu oamenii din jurul nostru.
Specializare și individuare
Specializarea, de cele mai multe ori corelată cu o funcție socială și cu o poziție într-o ierarhie valorică, presupune, deci, o serie de negocieri între subiect și realitățile exterioare. Prin specializare, subiectul scontează legitimarea unui anumit atribut, a unui determinant social care să rezolve anxietatea produsă de întrebarea plantată încă din copilărie: acum știu ce sunt, fiindcă sunt inginer, sunt doctor, sunt avocat, sunt profesor etc.
Filosofia – o profesie profitabilă
La fel ca arta, muzica sau poezia, filosofia izvorăște dintr-o nevoie personală puternică și autentică. Sunt lucruri pe care le vezi ca fiind fundamentale pentru tine în primul rând, dar și pentru cei din jurul tău. Curiozitatea pe care o ai, observațiile pe care ajungi să le faci și întrebările pe care ajungi să ți le pui nasc o dorință de înțelegere, care răstoarnă piramida nevoilor lui Maslow: după satisfacerea nevoilor de bază, urmează direct nevoia de a-ți răspunde la acele întrebări.
Depozitarea personală și publică a obiectelor de artă e un fenomen marginal al procesualității frumuseții în lume
Arta e ambivalentă, poate să se afle în zona practicului, a stadiului etic în forma care invită la contemplare și, după măsura privitorului, la urcare spre sacru, sau din contră, să conoteze utilitarism, comodificare, transformarea a ce a fost delimitat obiectual în marfă. În ce direcție trimite arta depinde de creatorul obiectului de artă, dar și de receptor.
Cinci întrebări în căutarea vocației
[…] pentru mine, cel puțin, vocația este munca mea (plătită sau nu, uneori), dar nu se limitează la asta, ci include cum aleg să trăiesc, cum relaționez cu ceilalți, cum și cât iubesc și dăruiesc în aceste relații și prin muncă, cum îmi folosesc talanții, toate dublate de rugăciune și de o viață creștină/spirituală. Până la urmă poate că însăși viața mea este vocația mea, este modul concret în care răspund la chemarea lui Dumnezeu.
Paul J. Griffiths: Scrisoare către cel care aspiră la o viață intelectuală
Viața intelectualului este singuratică, anevoioasă și de obicei precară din punct de vedere material; nu te aventura într-o astfel de viață dacă speri la mai mult de atât. Nu te aventura într-o astfel de viață dacă crezi că vocația intelectuală este cel mai important lucru din câte există: nu este. Nu te aventura într-o astfel de viață dacă ai în tine chiar și cea mai mică urmă de dispreț sau compasiune pentru cei lipsiți de capacități intelectuale: nu ar trebui să ai. Nu te aventura într-o astfel de viață dacă crezi că te va face un om mai bun: nu o va face. Aventurează-te în această viață dacă, și numai dacă, nimic altceva nu-ți pare cu putință.
Despre pietroaie și catedrale, despre talente și talanți
Concluzia nu e deloc comodă: contrar a ce tot ni se spune în (post)modernitate, talantul/talentul nu e opțional, nu e ceva căruia să i te dedici doar în timpul liber, sub forma diluat-dulceagă a hobby-ului sau în cea sclipicioasă a talent-show-urilor TV. Cel mai rău lucru posibil e să îl îngropi. Dacă îl ai, înseamnă că ți s-a dat, iar dacă ți s-a dat, ești deja obligat să-l pui în mișcare, și nu oricum, ci în ritmul potrivit.
Într-o lume secularizată nu mai are rost să ne descoperim vocația
Cred că termenul „vocație” nu are sens într-o lume secularizată; nu are sens în absența unui Dumnezeu care să cheme și în absența unui plan escatologic. Așadar, pare că nici faptul de a ne descoperi vocația nu are rost în afara unei realități creștine. Ceea ce nu înseamnă nicidecum că nu are sens să ne dăm seama care este cea mai bună profesie sau care sunt pasiunile noastre în materie de hobby-uri, ori că acestea nu ar fi în strânsă legătură cu sensul nostru existențial. Numai că le vom da o altă explicație, ancorată într-un alt sistem de referință, chiar dacă este sau nu de natură metafizică.
Vocația e mai degrabă o înclinație spre a întruchipa un anume arhetip
Vocația se leagă organic de fibra noastră lăuntrică, de ceea ce suntem – nu e o alegere, precum o profesie. Mi se pare oricum destul de facilă ideea că oamenii sunt liberi să își urmeze chemarea sau își dezvolte înzestrările după bunul plac. Cei mai mulți nu au nici carieră, nici o profesie care să îi reprezinte, ci pur și simplu locuri de muncă. Vocația, aș zice, e mai degrabă o înclinație spre a întruchipa un anume arhetip.